PROCESUL DE ANTROPOGENEZĂ ŞI RASOGENEZĂ

1 Teoriile privind antropogeneza

“Miracolul trezirii umane”, asa cum numea, foarte frumos, T. Arghezi procesul de antropogenezã, a reprezentat si continuã sã fi una dintre cele mai importante probleme ale cercetãrii stiintifice, deoarece numai odatã cu omul se poate vorbi de dezvoltarea istoricã propriu-zisã. De aceea, cãutarea rãspunsurilor,

referitoare la originile sale, a preocupat omul aproape dintotdeauna, probabil odatã cu aparitia constiintei  de sine, rãmânând poate mai actualã decât oricând si astãzi sica o sarcinã de rezolvat în viitor.

Întrebãrile pe care si le-a pus omul cu privire la originea sa au primit rãspunsuri diferite, în decursul timpurilor istorice: legendar-mitologice, filosofice si stiintifice, reflectând nivelul de întelegere si cunoastere al perioadelor respective. Din cauza continuturilor lor, aceste teorii si conceptii sunt greu de

reunit, de grupat în categorii mai largi. Din punct de vedere conceptual si didactic s-au putut, totusi, defini douã grupe, cuprinzând: teoriile creationiste (mitologico-religioase, creationismul stiintific, evolutionismul dirijat, paleoastronauticã etc.) si teoriile evolutioniste (biologice-protocatarhiene, prebrahiatorilor, brahiatorilor; antropologice–monofilectice: ipoteza dezvoltãrii radiale, ipoteza treptelor, ipoteza spectrului, ipoteza Neanderthalului, ipoteze monocentriste Arca lui Noe (Arch Noah Model), Grãdina Edenului (Eden Garden), Povestea pãrtii (Africii) de est (East Side Story), ipoteza Evei mitocondriale (africane), Out of Africa, ipoteza pre-sapiens, ipoteza sapiens-ului afro-european; si polifilectice: ipotezele relativ policentriste sau multiregionale).

Astfel, în multe din mitologiile antice, prin artizanat divin s-a realizat cosmogonia, dupã care, prin aceiasi activitate, a fost realizat omul (oamenii) primordial(i), într-un proces de antropogonie, diferit de la populatie la populatie, de la civilizatie la civilizatie. Conceptii antropogonice asemãnãtoare s-au

perpetuat în unele religii monoteiste: iudaism si crestinism, fiind sustinute de reprezentantii acestor culte religioase.

În secolul al XIX-lea, o serie de oameni de stiintã au încercat sã fundamenteze stiintific teoriile creationiste, remarcându-se, printre altii, biologul George Cuvier, promotorul teoriei catastrofelor si al curentului fixist, iar în secolul al XX-lea reprezentantii creationismului stiintific, sustinãtori ai unor teorii ca: evolutionismul teist (dirijat), creatia progresivã, teoria “o zi o epocã”, teoria hiatului etc., care neagã teoriile evolutioniste si combat argumentele aduse de geologi, paleontologi, antropologi în sprijinul acestora, încercând sã acomodeze rezultatele cercetãrilor stiintifice principiilor si continuturilor propriilor conceptii.

De cealaltã parte se situeazã transformationismul/evolutionismul (care a cãpãtat, ulterior, numele de darwinism si neodarwinism), ale cãrui baze au fost puse de J. B. Lamarck (1809) si a fost dezvoltat prin activitatea si lucrãrile lui Boucher de Perthes, Charles Lyell (1859), Charles Darwin (1859) si prietenul sãu Th. Henry Huxley etc. În esentã, în prezent, evolutionismul a cãpãtat forma unei teorii sintetice a evolutiei care reuneste principiul darwinist al selectiei natural cu datele Geneticii, Biochimiei, Embriologiei, Sistematicii biologice, Biogeografiei, Ecologiei, Paleontologiei si Geologiei, fiind îmbrãtisatã de majoritatea oamenilor de stiintã din domeniile respective.

Cu toate acestea, o serie de oameni de stiintã, printre care si geneticianul Michael Denton, adept al viziunii finaliste a evolutiei, autorul lucrãrii Evolutia o teorie în crizã ?, criticã aceastã teorie si aratã cã toate formele de viatã terestrã depind de o serie de adaptãri chimice simultane, prestabilite, evolutia fiind înscrisã într-un scenariu cosmic, în vreme ce paleontologul Anne Dambricourt sustine cã evolutia de la primate la om s-a datorat unei logici interne si nu hazardului. Ea motiva demersul sãu stiintific prin urmãtoarele cuvinte: “A cãuta argumente în favoarea lui Dumnezeu înseamnã a trãda metoda stiintificã, dupã cum a cãuta probe ale inexistentei lui Dumnezeu înseamnã a cultiva o mare iluzie. Poti fi, de pildã, evolutionist fãrã a fi darwinist”.

Cercetãrile de biologie molecularã au adus date deosebit de importante pentru cunoasterea antropogenezei, progresele realizate în acest domeniu inaugurând “cea de-a opta zi a creatiei”, în vreme ce reconstituirile de paleomediu (teoria savanelor, teoria glaciatiilor), inclusiv noile modalitãti de judecatã a fenomenelor, au permis formarea unei viziuni mai nuantate asupra acestui complex fenomen. De aceea, cunoasterea procesului de antropogenezã rãmâne un demers stiintific deschis, cercetarea în echipe interdisciplinare putând oferi soliditate rezultatelor obtinute.

2. Principalele etape ale antropogenezei si caracteristicile lor

Antropogeneza se divizeaza in urmatoarele etape:

• Hominizii arhaici. Australopethicinele  (~5-1 mil bc)
  In ciuda marilor diversificari, australopithecii au putut fi impartiti in 3 grupuri, cu sau fara legaturi intre ele:
  a)arhaice
  b)gracile
  c)robuste

         Australopithecinele arhaice, est-africane si din Ciad (A. bahrelghazali; A.anamensis/Praeanthropus africanus), au o vechime de mai mult de 4 milioane de ani, si se considerã cã ar fi supravietuit pânã pe la 2, 7 milioane de ani contribuind, probabil, la geneza unora dintre liniile ulterioare .

      Australopithecinele gracile (A. afarensis, A. africanus, A. prometheus), sunt cunoscute în Africa de est si sud, de pe la aproximativ 3 milioane de ani, si aveau o talie de cca. 120-140 cm, craniul cu aspect humanoid, fãrã creste sagitale, o dentitie adaptatã unei alimentatii variate, omnivore, mersul biped si patruped, o pozitie cvasi-verticalã, ca trãsãturi evolutive si cu dimorfismul sexual destul de evident.

Australopithecinele robuste, clasificate în genul Paranthropus, sunt încadrate în cel putin 4 specii: boisei si aethiopicus, în Africa de est, si robustus si crassidens, în Africa de sud , si aveau o înãltime de pânã la 150 cm, craniul masiv, cu creste sagitale la partea superioarã, dentitia puternicã, adaptatã la o alimentatie predominant vegetarianã .

 

• Arheanthropinele.Grupul  Homo Erectus

  1. Grupul Homo Erectus habilis\ homo erectus rudolfensis\ homo erectus ergaster (~2,5-1,5 mil bc)

      Homo erectus habilis, care a trãit acum 2,4-1,6 milioane de ani în Africa de Est (Hadar, Omo/Etiopia, Ileret, Koobi Fora, Fejej/Kenya) si Sud (Swartkrans, Sterkfontein), fiind reprezentat de indivizi mici de staturã, aproximativ 1,25 m si 30 de kg, prezentând multe caracteristici arhaice si o capacitate cranianã de aproximativ 600-690 cm3; a confectionat, probabil, unele din artefactele oldovayene cu care a fost descoperit în asociere.

Homo erectus rudolfensis trãia pe malurile lacului Turkana (Rudolph) acum aproxi-mativ 2, 4 – 1, 6 milioane de ani, fosile ale sale fiind descoperite la Ileret, Koobi Fora IV, zona 131 (Richard si Mary Leakey, 1972), si Allia Bay (Kenya), Uraha (Malawi); avea o talie mai înaltã, de peste 1, 60 m si peste 50 kg greutate, cu mai putine caractere arhaice si o capacitate cranianã de 700-775 cm3, fiind, probabil, contemporan cu H. erectus habilis sau descinzând din acesta si evoluând spre Homo erectus erectus.

Homo erectus ergaster (= care lucreazã) a fost decelat fie ca o variantã a lui Homo erectus habilis, fie a lui Homo erectus erectus, cele mai vechi fosile africane, mai gracile, datate pe la 2-1, 6 milioane de ani, fiind considerate, de unii specialisti, cã ar reprezenta forma arhaicã a lui Homo erectus erectus. Acest tip uman a perfectionat industria liticã a Paleoliticului inferior, confectionând primele piese bifaciale, acheuleene.

 

2.Grupul Homo erectus erectus (2000000-400\300000 bc)

Reprezentantii acestui tip uman, descoperiti pe un areal atât de larg si încadratii între arheanthropi, aveau un volum cerebral cuprins între 780 cm3, pentru cei mai vechi, si 1250 cm3, pentru cei mai noi, valoare care se încadreazã în variabilitatea umanã actualã (cu media de 1500 cm3 si extremele între 1000 si 2000 cm3).

 

• Paleanthropinele

  -Grupul homo sapiens arhaicus (400\300000-200000 bc)

Tipul Homo sapiens arhaicus era caracterizat printr-un craniu mai rotunjit, cu o boltire mai ridicatã, în raport cu predecesorul sãu, completatã de o gracilizare evidentã si generalã, marcatã printr-o îngustare boltii si cu suprastructuri (arcadele oculare) osoase reduse sau absente, staturã vertical evidentã, mers biped, îndemânare deosebitã în confectionarea utilajului litic.

• Neanthropinele. Grupul oamenilor moderni Homo sapiens sapiens (200000\100000-prezent)

Homo sapiens sapiens avea o capacitate cranianã cuprinsã între 1450- 1650 cm3, foarte apropiatã de cea a omului actual (aproximativ 1100-1700 cm3 ), o talie medie si înaltã, de 1, 65-1, 80 m, fãrã arcadele proeminente ale neanderthalianului, cu bãrbie pronuntatã si o fatã cu prognatism. Pe lângã schimbãrile morfo-somatice, care au condus la omul modern, s-au dezvoltat limbajul articulat, cu structuri gramaticale destul de elaborate, desprinzându-se probabil marile familii de limbi, poate si de popoare, structurile sociale si mentale, deosebit de edificatoare fiind arta si religia Paleoliticului superior.

3.Teoriile privind rasogeneza si caracteristicile principale a raselor

Actualmente, Homo sapiens sapiens este singurul reprezentant al genului si al speciei umane. Aceasta unitate nu este în contradictie cu existenta unor diferentieri rasiale. La omul modern se disting patru rase mari (corespunzând categoriei de subspecie din sistematica zoologica), dintre care trei au fost definite înca de Linné în 1758:

– rasa europoida (Homo sapiens europaeus)

– rasa mongoloida (Homo sapiens asiaticus)

– rasa negroida ( homo sapiens afer), la care se adauga

– rasa (veddo-) austroloida ( Homo sapiens australasicus), definita de Bory de St. Vincent în 1825.

În cadrul raselor mari se disting diferite rase. Astfel, spre a exemplifica, în cadrul rasei mari europoide pot fi distinse, înca în paleoliticul superior, rasele Crô-Magnon, Combe Capelle si Brno-Predmost. În Asia, la Sukutien, sunt prezente, probabil în aceea si perioada, elemente protomongoloide,

iar în Insula Jawa si în Australia au fost descoperite schelete ce poarta caractere (proto)austroloide.

În ceea ce priveste repartizarea geografica a raselor mari, partea vestica a spaaiului aflat la nord de lantul muntilor eurasiatici (Europa, vestul Siberiei, Câmpia turanica) este populata de marea rasa europoida, iar partea estica a aceluiasi spatiu (Siberia centrala si de est, Asia interioara) de marea rasa mongoloida. Diferenierea negrozoilor a avut loc probabil la sud de lantul muntilor eurasiatici. Prezenta lor de odinioara în sudul Asiei este dovedita de pastrarea unor populatii mixte negroide în sânul anumitor grupuri entice izolate. Se pare ca negroizii au ajuns abia mai târziu în patria lor propriu-zisa, în Africa, la sud de Sahara. Cu toate ca se cunosc astazi numeroase descoperiri paleoantropologice, ce corespund, în timp, paleoliticului superior European (Olduvai, Cape Flats, Border Cave etc.), nici una nu prezinta trasaturi negroide, ci, mai degraba, caractere australoide si europoide. Aceleasi caractere prezinta si descoperirile post-pleistocene din Africa de sud, cu o preponderenta europoida. Se pare, deci, ca negroizii au ajuns abia mai târziu în patria lor actuala, propriu-zisa, în Africa sud-sahariana. Descoperirea de la Asselar (1927), la nord de cotul râului Niger, în desertul Sahara (odinioara zona de caracter stepic), a unui schelet cu trasaturi negroide, pare a întari aceasta ipoteza.

Africa de nord este locuita de europoizi si este necesar sa subliniem ca nordul acestui continent a fost strâns legat de sudul Europei atât în preistorie cât si în timpurile istorice. Marea Mediteraniana nu a constituit, prin urmare, o granita între doua lumi etno-culturale, în schimb zona larga de desert a Saharei a separat populatia Africii în doua zone distincte înca în preistorie.

Rasa mare veddo-austroloida, distinsa mai târziu, populeaza, înca din vremurile preistorice, unele zone din sudul si sud-estul Asiei, precum si Australia si Oceania, dupa cum dovedesc descoperirile de la Wadjak, insula Jawa (1890), sau cele de la Talgai (1914), Cohuna (1925) si Keilor (1940) din  mezoliticul Australiei.

În ceea ce priveste continentul american, nu încape îndoiala ca acesta a fost populat dinspre Asia. Pornind, probabil, de la aceasta premisa, unii autori au afirmat fara o argumentatie stiintifica solida, ca vestigiile umane timpurii din Lumea Noua apartin “variantei mongoloide a lui Homo sapiens sapiens (D. Lavallée, J.-F. Moreau, 1988) – idee larg raspândita în manualele, tratatele si enciclopediile de mare circulatie internationala. În realitate, asa cum ne atrage atentia R.R.Protsch (1982), putinele descoperiri fosile autentice (Tepexpan Lagoa Santa, de pild􀄃) prezinta similitudini cu trasaturile rasiale ale indienilor americani actuali. Aceste trasaturi s-au dezvoltat, se pare, dupa cca. 20.000 BP independent de monogoloizii din Asia. Similitudinile morfologice, care nu pot fi tagaduite, s-ar explica, astfel, printr-o dezvoltare paralela a unor trasaturi anatomice ale populatiilor care au vietuit în aceeasi vreme, în cele doua continente, Asia si America.