Prima pagină > Isorie > Darius cel Mare

Darius cel Mare

Darius cel Mare
1.Lupta lui Darius cu Gaumata după înscripția de la Bahistun și Herodot.

      Darius I, cel care avea să fie cel mai mare suveran persan (521-486 î.e.n.) al antichităţii, şi-a datorat încoronarea calului său. Cel puţin aşa ne transmite Herodot. Cambyses al Il-lea , singurul suveran Ahemenid care a făcut excepţie de la proverbialul spirit de toleranţă şi de blindeţe (acest ultim atribut trebuie luat în sens relativ) al dinastiei, muri subit în timp ce se reîntorcea în Persia după victorioasa campanie de cucerire a Egiptului. între timp, profitand de nemulţumirile locale, în ţară se proclamă rege magul Gaumata, care se folosi de dispariţia ţinută în secret a lui Bardiya (sau Smerdis, se pare că asasinat de fratele său, Cambyses al II-lea), dandu-se drept acesta. 

Darius, comandant strălucit al gărzii lui Cambyses al II-lea, bine informat despre secretele casei regale, cu care, dealtfel, se înrudea (şi după tatăl său, Histaspe, satrap al Pârtiei – o rudă colaterală şi prin alianţă, prin căsătoria cu Atosa, din casa lui Cyrus cel Mare), cunoştea afacerea Bardiya şi făcu public falsul lui Gaumata. Le-a fost uşor celor şapte (Herodot) pretendenţi la tron să îndepărteze pe falsul Bardiya, după care Darius (sau Dareios) fu ales rege, după cum spune legenda amintită, prin hipomancie (procedeul prevedea că este ales de zei cel al cărui cal va necheza primul la ivirea zorilor). Există, însă, părerea că relatarea lui Darius, unica sursă despre uciderea lui Bardiya de către Cambyses al II-lea, ar fi fost falsă, Darius întemeindu-şi, astfel, drepturile pe minciună.

Urcarea sa pe tronul Ahemenizilor nu a fost, însă, lipsită de dificultăţi; timp de doi ani, pană prin 518 î.e.n., a avut de luptat cu ceilalţi pretendenţi la tron, purtand nu mai puţin de 19 bătălii. Se adaugă la acestea numeroase răscoale izbucnite în cuprinsul întinsului Imperiu persan, cărora Darius I le făcu faţă cu energie. Ca şi înaintaşii săi se preocupă de extinderea imperiului: în 517 î.e.n. cuceri Punjabul şi, fixand graniţa estică pe Indus, în urma unei expediţii maritime (512 î.e.n.) a unuia dintre generalii săi, Scylax (itinerariul: Indus, Oceanul Indian, ruta ocolitoare a Peninsulei Arabice, Marea Roşie), Darius I pune să se reamenajeze mai vechiul canal dintre Marea Roşie – Nil, construit în vremea lui Nechao.

In Vest, unde moştenirea Ahemenizilor se mărginea cu coasta orientală a Mediteranei şi a Egeei, ostile lui Darius I trec Helespontul şi invadează Tracia, pun stăpanire pe Macedonia şi încearcă, la Dunărea de Jos, în 514 î.e.n., o campanie împotriva sciţilor, intrand fără şansă într-un conflict cu aceştia şi cu numeroasa populaţie nord-dunăreană geto-dacă. Prima menţionare istorică a unui război purtat de geto-daci relatează opoziţia acestora şi a populaţiilor aliate lor contra celei mai mari puteri antice de atunci. Fixarea perşilor în nordul balcanic (arbitraj persan în Macedonia) începe să ameninţe serios căile maritime pontice ale cetăţilor greceşti peninsulare, ba chiar şi existenţa acestora, ceea ce va provoca, ceva mai tar-ziu, reacţia Peninsulei: războaiele medice.

2. Reforma administrativă și militară
      Dar cele mai importante realizări din vremea lui Darius I, supranumit „cel Mare” datorită mai ales stabilităţii imperiului, pe care el a construit-o, sunt consemnate în planul organizatoric-administrativ. Astfel, în 518 î.e.n., reorganizarea administrativă împarte imperiul în 20 de satrapii (după Herodot), sau în 23 şi, probabil mai tarziu, în 30 de satrapii, după cum comunică chiar listele ahemenide de la Persepolis. în această noua organizare, satrapii datorau regelui deplină ascultare, înlocuind mai vechiul sistem cvasifederativ al lui Cyrus. (Pe la 510 î.e.n., Imperiul persan cuprindea Iranul, Siria, Mcsopotamia, Egiptul, Asia Mică, Punjabul şi capul de pod macedonean.) Alaturi de satrap – în sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzând direct numai de rege. Pe lânga un înalt functionar însarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala. În sfârsit, pe lânga contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele îsi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali de inspectori, numiti „urechile regelui”. Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune si de forta armatei. În perioada arsacizilor functia de satrap a devenit în general ereditara.
        Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita de darile mari; în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si îndatoririle de ordin militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale, aparatului birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietatilor funciare nesfârsite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de tarile supuse s.a. Impozitele erau stabilite – în functie de zona geografica si de recoltele obtinute – pe genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de proprietati funciare plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu ocazia nasterii unui copil, pentru o casatorie, s.a.
Capitala imperială o Fost fixată la Pharsa, cunoscută mai Ales sub Ștampila de Persepolis. Totuși, vechiul Pasargad Si-o importanța păstrat, de sediu al Familiei Ahemenizilor, rămanand PE Mai Departe locul de încoronare SI necropola imperială.
Formula „Rege al Regilor” ESTE INSA o temperare a absolutismului, necesară Fata de diversitatea popoarelor DIN imperiu, conduse, aparent, de vechii Lor dregători (în Cilicia, în Cipru, în Byblos SI, în Sidon s-au menținut, (diiar, regiile localități, supuși, INSA, lui Darius I). Imperialii percepeau tributul sI Nu s-au amestecat version afacerile locale, cu excepția cazurilor de Apel la justitia suprema Chiar acolo. Tier SE înființaseră satrapii (TOATE provinciile, minus cele arătate mai sus, erau conduse de Satrapi Persani), guvernatorul era asistat, ESTE CA Adevarat forma), de consilii DIN îngrijire făceau Parte, Alături de majoritatea persană, Nobili localități. Cel Putin aparent, Imperiul Persan, COMPARATIV cu Cetățile grecești de stat (xenofobe, tiranice cu ACEA Mare Parte a populației ce intra Nu version randul cetățenilor), epoca liberală. Datorita acestei aparențe liberale, absolutismul o Fost deosebit Cu de viguros.

În întreaga Administratie, În Armata (unitățile de Baza), in Domeniile hotăratoare ale puterii, perșii erau predominanți. Satrapii (guvernatori civili si militari ai provinciilor), comandanții Militari, ba chiar Toti Cei ce formau Garda imperială („nemuritorii”, în număr de mii Zece), controlorii regali (Sau secretari, numiți „Ochii Si urechile regelui”, de ingrijire-i verificau PE Satrapi), desigur totii preoții lui Ahura Mazda, în general, dregătorii civili Toti Militari sI religioși, Mari si mijlocii, erau Persi.
        Forta armatei persane consta în cavalerie. Calaretii – recrutati din rândurile nobilimii – erau înarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii, calareti care trageau din fuga calului, – o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit în luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de pedestrasi – tarani prost înarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, înconjurat de steaguri si protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoana conducea operatiile militare.

            Persanii practicau tactica replierii, retragându-se în fata inamicului dupa ce ardeau totul în urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Înainte de începerea unei batalii avea loc ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o sageata într-un cos; la sfârsitul luptei fiecare îsi lua înapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.

 

3.Reforma bănească
     Generalizarea, în întregul Imperiu persan, a invenţiei lydienilor – moneda (în vremea lui Darius I – dareicul, o monedă de aur de 8,4 grame). Luand ca model etaloanele babiloniene, Darius I unifică sistemele de măsuri şi de greutăţi. în ceea ce priveşte teritoriile cucerite, perşii continuară atitudinea lui Cyrus al II-lea, căreia îi conferiră o mai mare stabilitate prin formula „regele regilor”. 
     Apariţia şi răspândirea monedei a favorizat şi dezvoltat comerţul bancar. Acest fel de activitate era cunoscut în Mesopotamia încă din mileniul al II-lea î.e.n.; dar în Persia, deosebirea era că în timpul dinastiei Ahemenide “băncile” nu aparţineau statului, ci în această epocă se înfiinţaseră aici adevărate “bănci” particulare.

4.Trăsăturile caracteristice ale economiei și vieții sociale.
     O principală realizare, în acest sens, o constituie ramificată reţea de drumuri ce străbătea toate ţinuturile imperiale; bazată pe o mare cale axială, drumul regal dintre Susa şi Sardes, reţeaua de drumuri colecta mărfurile persane, asiatice şi egeene întreţinand cel mai intens trafic comercial al antichităţii. ­
     Se pare că graţie acestor drumuri curierii poştali puteau parcurge circa 300 kilometri pe zi, viteză formidabilă pentru acea vreme.  
       Baza economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrară lucrată de ţăranii legaţi de pământ şi (mai puţin) de sclavii prizonieri de război. Mica proprietate agrară s-a păstrat mai ales în provincia Fars – regiunea de origine a dinastiei Ahemenide, – dar şi aici în proporţie redusă. Se produceau cu precădere orz şi grâu, se cultivau măslinul şi viţa de vie, se practica pe scară largă apicultura, se creşteau vaci, capre, oi şi animale de povară (cai, asini şi catâri). Sub ahemenizi s-a realizat pentru prima dată o irigaţie a terenurilor prin canalizare şi, probabil (ca în Grecia timpului), o asanare a terenurilor mlăştinoase.
          Meşteşugurile au început să ia o dezvoltare la oraşe încă din epoca ahemenizilor; pe marile moşii însă producţia artizanală încredinţată servilor a continuat. Latifundiile îşi aveau propriii lor meşteşugari (dulgheri, tâmplari, fierari, ţesători, morari, etc.). Meşteşugarii din oraşe lucrau, de pildă articole de îmbrăcăminte, dar şi bijuterii şi veselă, de bronz, argint şi aur. Progresul artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obţinute şi din import, de care dispunea imperiul. Lemnul era adus în special din Asia Mică, Liban şi India; iar metalele (arama, fierul, aurul), din Cipru şi Palestina, din Liban şi Asia Mică, din zonele nordice ale Mesopotamiei sau din regiunea Caucazului meridional. Carierele din munţii Elamului furnizau cantităţi suficiente de marmură pentru construcţia palatelor regale. Minele din Khorassan erau bogate în pietre semipreţioase, în special turcoază şi cornalină.
         Practica comerţului nu era ţinută de persani în mare cinste; de aceea comerţul a rămas aici, în mare parte, pe mâna străinilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.

       Comerţul persan a fost puternic stimulat, încă din epoca ahemenizilor, datorită realizării unităţii politice a întregului Orient Apropiat sub persani, împărţirii imperiului în satrapii conduse de o administraţie centralizată, creării unei bune reţele de transport şi comunicaţii, sistemului perfect de stabilire şi percepere a taxelor şi impozitelor, precum şi afluxului de aur şi argint în cantităţi imense în trezoreria statului. Considerabil stimulat a fost comerţul persan şi de introducerea pe tot teritoriul imperiului a unui sistem unic de măsuri şi greutăţi, şi mai ales, prin introducerea monedei. Moneda mică de argint apăruse încă din sec. VII î.e.n.; dar adevăratul sistem monetar bimetalic (cu monede de aur şi argint) datează din secolul următor, când regele Cresus l-a introdus în ţara sa, în Lidia, şi după ce apoi – la sfârşitul aceluiaşi secol al VI –lea î.e.n. – Darius l-a adoptat şi în imperiul său.
        Graţie avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut stabili, încă de la începutul imperiului, relaţii comerciale externe de o extindere geografică (din Grecia până în India şi Ceylon) şi de un volum de schimburi necunoscute până la acea dată. Negustorii persani din timpul Ahemenizilor au ajuns până în regiunea Dunării şi a Rinului. Navigatorii întreprindeau mari călătorii de explorare, de la gurile Indusului până în Egipt, ajungând mai târziu chiar până în zona Gibraltarului. În secolele VI-V î.e.n. volumul schimburilor comerciale a atins nivelul cel mai înalt: Persia importa vase de bronz şi obiecte de podoabă din Egipt, ambră din regiunile nordice, spade şi scuturi din ţinuturile Mării Egee, ţesături din Corint, Milet şi Cartagina.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: